Pentru Rodica Pandele pictura are un mobil existenţial. Creaţia este unicul mod real de a trăi, şi motivaţia cea mai importantă şi mai persistentă, a aventurii vieţii însăşi. Pictura înseamnă în ceea ce o priveşte, un mod de a cunoaşte, dar drumul său se îndepărtează tot mai mult de experienţă comună. În acest context, imaginarul operează ca un flux ce antrenează toate informaţiile proaspete, furnizate de senzoriul deja modelat cultural, prin practica picturii, şi a lecturii, producând mereu sinteza între aceste repere şi cele ale subiectivităţii, la rândul său modelată cultural.
Pasiunea pentru muzică accentuează suspiciunea faţă de morfologiile descriptive , furnizându-i modelul unor mişcări transpuse spaţial, ritmate de nuclee materiale a căror configurare permite aluzii, sugestii formale, sugestii referenţiale.
De altfel, acea realitate spre care se focalizează curiozitatea sa, interogaţia să neliniştită, uneori frenetică, alteori ezitantă, nu poate fi atinsă cu instrumentul imaginarului.
Este vorba despre misterul mereu asediat şi intangibil al motivaţiilor cosmice, de infinită splendoare inaccesibilă reprezentărilor noastre în „totalitatea modelului”, de infinită desfăşurare a energiilor condensate, uneori, în aparenţă perisabilă şi splendidă a materiei. Un mister ce nu se poate epuiza, pentru spirite atât de neliniştite, în formele accesibile experienţei comune.
Ciclurile de imagini grupează câmpuri referenţiale angajate tocmai în dilatarea aceasta a experienţei, al cărei instrument devine tot mai evident imaginarul. „Anotimpurile”, păstrând un sistem aluziv cromatic, invoca atmosfera unei naturi a cărei amintire este încă puternic prezentă. Discursul este mai apropiat de fluidul muzical, reperele formale trimit foarte mediat la peisajul concret. Abandonarea referinţei în favoarea unei expresivităţi lirice este şi mai evidentă în ciclul peisajelor subacvatice, pentru a lăsa loc, aproape cu totul, fanteziei, imaginaţiei, în cazul peisajelor astrale, în care materia este angajată într-un discurs spectaculos.
Aici, în pesajele astrale, artistă descoperă o libertate totală, faţă de convetiile reprezentării şi faţă de constrângerile apartenenţei la o lume definită în parametri spaţiali şi temporali. Suportul expresiv al acestei stări de libertate este în primul rând cromatic. Pictoriţă utilizează o calitate de albastru în care recunoaştem, desigur, o stare în care materia îşi depăşeşte limitele. Funcţia simbolică nu epuizează însă mesajul acestui albastru.
Întreaga creaţie a Rodicai Pandele exprimă nevoia de a pătrunde – prin pictura – dincolo de limitele ce garantează identitatea subiectului şi obiectului. Recunoaştem o atitudine tipic romatica în aspiraţia spre infinit, în fascinaţia cosmicului ca şi în primatul acordat culorii. Ceea ce asigură filtrarea modernă acestui romatism, care rămâne operant la nivelul aspiraţiilor, este desprinderea de figuraţie, de descriptivitate, de explicitarea surselor emoţiei.
Rodica Pandele ajunge, tocmai prin aceasta sublimare a informaţiei vizuale, spre o aparentă abstractă, dar motivaţiile sale sunt foarte diferite de cele ale abstracţionismului, situate în pură vizualitate.
Abstracţia provine mai ales din sondarea unui model insesizabil, dar aflat în punctul final al aspiraţiei, iar culoarea este mai adecvată decât formă pentru a atinge această realitate.
Insistenţa asupra raporturilor armonice – demonstrând nevoie de structurare – decurge din intuirea (imaginarea) unui cosmos, în care chiar şi ceea ce pare provizoriu şi nebulos corespunde unei armonii universale. Tot prdispozitiei romantice i se datorează ciclul mitologic. Acest ciclu propune o altă deschidere spre obsedantul mister pe care îl obturează realitatea cotidiană, dar nu ştim să privim dincolo de întâmplător şi insisgnifiant.
Din hăţişul traseelor întâmplătoare, nesemnificante, decât în măsura în care semnifica tocmai hăţişul – labirintul – cortină, transpar figuri identificabile într-o mitologie zonală sau universală.
Expoziţia din 1997 implică mai mult de patru decenii de exerciţiu creator, de experienţă culturală complexă și de interogări, o experienţă ce reface mereu dinamitata comunicare între pictura, muzica şi poezie, în osmoză lor tradiţională.
ALEXANDRA TITU
În pictura Rodicăi Pandele lumina dă strălucire miilor de cioburi în care s-a spart oglinda reprezentată de suprafaţa invizibilă ce desparte spaţiul privitorului de cel al tabloului.
Culorile par să păstreze imaginea-amintire a momentului anterior fragmentării întregului. Culoarea, această materie transformată în cioburi şi pulbere îşi pierde treptat consistenţa lăsând să se întrevadă întunericul unor goluri abisale ce apar asemeni unor crestături în pânza-suport. Ele vorbesc despre fragilitatea acestor momente de reverie, de starea lor de imponderabilitate dar şi de iminenţa destrămării acestor configuraţii.
La Rodica Pandele ființa umană absoarbe în sine stări și evenimente pe care le exprimă apoi, dispersându-le în jur, sub formă de vârtej.
Acest lucru apare evident în grafica sa prin utilizarea motivului cochiliei de melc, iar în pictură prin compunerea spațiului cromatic în formă de spirală.
CLAUDIA-ANCA MOLDOVAN